PREDICĂ LA POGORÂREA DUHULUI SFÂNT

Duminica Rusaliilor



Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie. cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi fi! (Ioan XIV, 16-17)

       Fraţi creştini,

       În Duminica Rusaliilor sărbătorim minunea Pogorârii Duhului Sfânt peste apostolii Domnului şi ziua întemeierii Bisericii creştine. Avem aşadar un praznic de o îndoită şi covârşitoare însemnătate. Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de răstignire, şi-a mângâiat ucenicii întristaţi prin făgăduinţa Duhului Sfânt, Mângâietorul lumii. Iată că această minune s-a împlinit în această zi.
       În timpul când Domnul Hristos umbla pe pământ, lucrarea Lui era limitată la câteva sute sau mii de oameni, care puteau să-L întâlnească, să-L vadă, sau să-L atingă. Dar prin puterea Duhului Sfânt, care s-a revărsat în Duminica Rusaliilor, bogăţia Harului Său nu va mai cunoaşte limite. De altfel, Iisus a spus ucenicilor Săi, ca şi samarinencii: „Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care Eu le fac, ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl.” (Ioan XIV, 12) - „Oricine va bea din apa pe care Eu o dau, se va preface în el, într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan IV, 14).
       Duhul Sfânt este Vistierul bunătăţilor, Sfinţitorul şi Mângâietorul tuturor inimilor. Toate bisericile sunt casele Duhului Sfânt; toate slujbele bisericeşti sunt lucrările Duhului Sfânt, de aceea spune un sfânt părinte că fără Duhul Sfânt nu este nici Biserică, nici preot, nici predică, nici slujbă, nici taine. De aceea ca să pufem intra în Impărăţia, divină, trebuie să primim darurile şi binecuvântările Împăratului nostru Hristos.
       Pentru a primi moştenirea minunată pe care ne-a promis-o, a trebuit ca tot El, Dumnezeul iubirii să facă primul pas, venind încă o dată sub altă formă şi să aşeze Impărăţia lui Hristos în inimile credincioşilor. Altfel lucrarea lui Hristos ar fi fost inutilă şi zadarnică, iar Iisus ar fî fost un rege fără supuşi, un domn fără credincioşi, un comandant fără trupe, un Dumnezeu pe care nimeni nu L-ar fi cunoscut şi mărturisit.
       Tocmai aici intervine lucrarea Duhului Sfânt, Hristos realizând la Rusalii promisiunea făcută ucenicilor de a nu-i lăsa orfani. Duhul Sfânt cel purces de la Tatăl, înlocuieşte pe Iisus cel pământesc şi prin El, Iisus împreună cu Tatăl îşi face locuinţa în noi. De aceea Hristos nu mai este un personaj istoric de la care să ne rămână doar amintirea, ci El este prezent lângă noi şi în noi în tot locul şi-n tot timpul. Putem fi foarte impresionaţi şi cuceriţi de acest Iisus al istoriei şi să-L considerăm cel mai perfect dintre oameni, un adevărat model. Dar la ce serveşte oare cunoaşterea istorică a faptelor şi unde duce această admiraţie pentru Iisus, cât timp nu răsună vocea care spune că Hristos îti aparţine ţie la propriu — şi această voce este strigarea Duhului Sfânt.
       Pentru a combate necredinţa noastră, Dumnezeu a venit El însuşi şi a pus în noi unicul Său supraveghetor, Duhul Adevărului, care proclamă cu autoritate divină cuvântul de iertare, de har şi viaţă adevărată, întorcându-ne la adevăratul nostru destin de copii ai Tatălui ceresc. El, Mângâietorul, ne este călăuză sufletească permanentă şi ne duce la păşunile verzi ale Cuvântului biblic, dându-ne de băut apele păcii creştine. Prin apa aceasta vie şi prin dragostea Sa, ne fortificăm şi ne menţinem pe calea Sfintei Treimi.
       Nimeni nu posedă Duhul Sfânt în mod perfect şi în toată bogăţia lui oricât ar fi el de luminat, din cauza omului vechi, care se opune întotdeauna la acţiunea purificatoare a Duhului Sfânt. E cazul să ne întrebăm cu nelinişte şi tristeţe, pentru ce în faţa acestor comori de viaţă rămânem adeseori aşa de reci, aşa de puţin credincioşi şi lipsiţi de dorinţa de a fi pătrunşi de noile lumini arzătoare ale Duhului Sfânt?!
       Motivul este acela, că omul vechi n-a murit încă în noi, sau îl înviem de-atâtea ori prin patimile cele lumeşti şi drăceşti. Omul plin de neîncredere şi duşmănie este într-un conflict permanent cu Domnul cerurilor şi al pământului. Conflictele sunt numeroase; Sfânta Scriptură este plina de ele. Nu numai poruncile şi avertismentele lui Dumnezeu îl supără pe om şi trezesc în el un fel de pizmă surdă şi împotrivire îndărătnică, dar chiar şi promisiunile şi cuvintele Sale de îndurare. Toate acestea ne fac să ne mirăm, după cum zice profetul Maleahi la cap. II, v. 17: „Voi obosiţi pe Domnul cu vorbele voastre şi mai ziceţi: «Cum îl obosim?» — Când ziceţi: «Cel ce face rău este bun înaintea Domnului şi de unii ca aceştia are El plăcere!» — sau: «Unde este Dumnezeul dreptăţii?» Şi mai departe: «Ce am spus împotriva ta?» şi mai ziceţi: «Este trudă zadarnică să slujim de Dumnezeu şi ce câştig vom avea din paza poruncilor Sale şi că umblăm trişti înaintea Domnului Savaot?» Dar iată că acum noi fericim pe cei mândri şi propăşesc cei ce săvârşesc fărădelegi, ba chiar şi pun la încercare pe Domnul şi ei scapă!”
       Iată deci răutatea oamenilor împotriva lui Dumnezeu, luând forma cea mai teribilă în procesul de condamnare al lui Iisus, fîindcă după ce L-au făcut să sufere îngrozitor chinuri de neînchipuit, după ce L-au răstignit pe Cruce, aceşti judecători nedrepţi pleacă cu conştiinţa împăcată, părăsesc calvarul cu inima liniştită, mergând să prăznuiască Paştele în familie, să mulţumească lui Dumnezeu că I-a ales tocmai pe ei ca să scape oraşul sfânt şi ţara de un astfel de duşman, adică de Iisus. Nu ştiau nenorociţii că Iisus se lăsase condamnat, suportase totul ca în zorii celei de a treia zile să învieze, izbăvindu-ne de moartea cea veşnică.
       Dumnezeu a nimicit hotărârea oamenilor, punând în fata lumii Învierea Fiului Său, care venise pe pământ şi care purta imaginea Tatălui ceresc. Adevărul a ieşit la lumină clar, că Iisus a fost martor al adevărului printre oameni. Răstignitorii Iui Iisus au urmărit întotdeauna pe susţinătorii adevărului, de aceea şi astăzi se găsesc destui necredincioşi care vorbesc contra credinţei şi nu găsesc nici un bine în toată învăţătura adusă de Mântuitorul.
       „Voi aţi omorât bucuria de a trăi" — zicea cineva de curând pe când ieşea de la slujba din biserică. Şi omul nostru continuă: „De când a venit Iisus pe pământ şi de când se predică doctrina Lui, s-a terminat cu celelalte religii ale rătăciţilor, care îngăduiau poftele şi plăcerile trupeşti. Au luat sfârşit petrecerile fără frâu, a luat sfârşit cultul frumuseţii, a luat sfârşit traiul dulce de nepăsare. Voi a-ţi înălţat un mort şi testamentul Lui îl repetaţi fără sfârşit, care ne ordonă să ne lepădăm de noi şi să purtăm crucea. Să urâm tată şi mamă şi să ne pierdem viaţa.
       În acest mic tablou găsim doar o mică lumină, aceea a unei vieţi veşnice. Dar în aşteptarea acestui viitor pe care nimeni nu-l cunoaşte, voi târâţi omul, îl faceţi mai rău decât este, de aceea prin propovăduirea voastră şi arătarea păcatelor din lege aţi creat un om trist, ursuz, copleşit de toată mizeria lumii, căci voi îi ţineţi strânşi în corsetul strâmt al doctrinei creştine. Ei sunt întemniţaţi în atmosfera înăbuşitoare a credinţei creştine. Cu crucea voastră şi cu păcatul vostru aţi omorât şi alungat din lume bucuria de a trăi."
       Aşa a zis acest necredincios şi ca el zic mulţi în diferite feluri, ponegrind şi insultând pe adevăraţii creştini care susţin adevărul propovăduit de Mântuitorul Iisus şi în continuare de Duhul Sfânt prin apostolii Săi. Unii ne duşmănesc din neştiinţă, alţii din necredinţă, din răutate. Noi le răspundem clar şi lămurit că Dumnezeul nostru nu este o fiinţă pasivă într-un cer îndepărtat. El creează mereu, vorbeşte, dirijează, intervine, pedepseşte şi salvează. Omul însă a pierdut prospeţimea vederii, sub influenţa teoriilor mecanice. Acest om a devenit atât de pasiv căci a uitat că este un călător pe acest pământ şi umbra morţii îl urmăreşte permanent ca să-l facă tărână.
       Toate minunile lui Iisus Hristos dovedesc puternicul curent de viaţă prin care Duhul Sfânt emană din Iisus. Viaţa omului nu are sens decât în vederea dobândirii Duhului Sfânt. Duhul Sfânt sădeşte în noi credinţa, nădejdea şi dragostea. Când Iisus a apărut pe pământ, El a tras prin lume o dâră de viaţă. La cuvintele Lui care se revărsau prin puterea Duhului Sfânt, paraliticii se ridicau în picioare, demonii erau alungaţi, orbii căpătau vedere, morţii înviau, iar corpurile îndurerate şi desflgurate îşi regăseau sănătatea şi frumuseţea.
       O revărsare mângâietoare a Duhului vieţii venea peste toţi cei care recunoşteau şi vedeau în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu. Dar a făcut şi mai mult acest Duh de dragoste şi de viaţă, organizând în aşa fel viaţa omului încât s-o păstreze în mijlocul ameninţărilor înspăimântătoare pe care umbra mortii le făcuse să apese asupra ei. El a avut grijă cu îndurerare infinită de această viaţă pe care omul şi-a făurit-o şi pe care haosul demonic riscă să o înghită în orice moment.
Dar de, iubiţi creştini, există mai multe feluri de a privi şi de a trăi viata. Într-un fel văd viaţa necredincioşii şi în alt fel credincioşii. Viaţa poate fi adorată ca un idol sau târâtă ca o greutate. Viaţa poate fl irosită ca ceva inutil sau te poţi achita de ea ca o povară. Viaţa poate fi fluturată cu mândrie ca tânărul plin de sine sau târâtă slugarnic ca un sclav.
       Oare aşa trăieşte fiul liber în casa Tatălui ceresc? Oare aşa se comportă moştenitorul celei mai imense bogăţii? Iată de ce trebuie să-L urmăm pe Hristos prin moarte la viaţă şi prin suferinţă la glorie. Acesta este drumul Său, drumul din Vinerea mare şi până la Înviere. Duhul Sfânt condamnă toate aceste măsuri de prevederi omeneşti. El vrea să ne facă atleţi puternici ai armatei lui Dumnezeu. Duhul Sfânt radiază deja în noi şi ne dirijează viaţa, îndreptându-ne spre Dumnezeu şi punând în inimile noastre pasiunea pentru slava Lui. Duhul lui Dumnezeu vine în lume ca un războinic cu arme şi zale, ca să cucerească toată fiinţa omenească şi să stea împotrivă când va năvăli vrăjmaşul.
       Omul intră prin puterea Duhului Sfânt în planul desăvârşit al faptelor lui Dumnezeu, pe care Apostolul Pavel îl descrie astfel: ,,Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât, iar pe care i-a hotărât mai înainte pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit". (Romani VIII, 29-30) De aceea orice om este conştient în adâncul lui că este chemat la un destin mai înalt. Există în inima flecăruia un dor pe care creştinii ca şi necredincioşii îl explică flecare în felul lor.
       Aşa că, frate creştine, nu sta buimac privind cerul şi zicând: „Ah, dacă din întâmplare aş zări pe Dumnezeu cum aş fi de bucuros să-I slujesc toată viaţa!" Te înşeli iubitul meu. Sfântul Ioan scria că lumea este plină, totul este plin de Dumnezeu. Chiar în faţa porţii tale îl găseşti pe Hristos în chipul săracului, bolnavului, necăjitului, năpăstuitului. Trebuie să luptăm, să suferim şi să ne zbatem pentru a fi în faţa oamenilor şi faţă de noi înşine ca şi cum am fi în faţa lui Dumnezeu.
       Pentru aceasta trebuie să ne lepădăm de noi înşine şi să spunem, nu, vechiului om; să spunem, nu, cuvintelor lui, intenţiilor lui, poftelor lui, să-l alungam şi chiar să ne despărţim de el ca de un potrivnic al fericirii adevărate şi totodată să ne aşezăm cu hotărâre neclintită de partea omului nou. Să spunem, da, îndemnurilor lui, să-I aprobăm toate aspiraţiile dictate de Dubul Sfânt, să le traducem în fapte şi în hotărâri concrete, în toate zilele, fiincă Duhul Sfânt este aliatul puternic şi comandantul nostru. El păzeşte locul sfânt, templul pe care l-a cucerit, adică trupul nostru şi Biserica care este trupul lui Hristos.
       Duhul Sfânt critică viguros pe omul cel vechi, cu ajutorul căinţei noastre, cufundându-l iarăşi în apele botezului prin lacrimile căinţei până la moarte. Harul Duhului Sfânt se revarsă şi astăzi în diferite feluri în Biserică peste credincioşi. Aşa avem daruri şi vindecări ale celor bolnavi, prin taina Sfântului Maslu; preschimbarea pâinii •şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos prin taina Sfintei Liturghii. Duhul Sfânt face să se sfinţească apele şi să nu se strice sfânta aghieasmă.
       Duhul Sfânt sfinţeşte toate, întăreşte în credintă, aprinde ininiile credincioşilor, stinge puterea satanei, face pace în familii, linişteşte vânturile turbate ale demonilor. Sunt nenumărate mângâierile şi binefacerile pe care le revarsă peste credincioşi. Ca să ne încredinţăm cât de mult iubeşte Dumnezeu, Duhul Sfânt, pe noi, vă voi istorisi o întâmplare din Pateric.
       E vorba de un călugăr, care trecând printr-un sat al Egiptului a văzut o fată foarte frumoasă, fiica unui popă idolesc şi deodată s-a aprins de dragoste pentru ea. S-a dus atunci la tatăl ei şi i-a cerut-o de soţie. Acesta însă i-a răspuns: „Nu pot să ţio dau până nu întreb pe dumnezeul meu". Mergând tatăl fetei a întrebat pe dracul, care locuia în acel idol l-a care se închina el, zicându-i: „Iată, un călugăr a venit şi cere pe fiica mea, oare să i-o dau?" Şi a răspuns diavolul: „intreabă-l pe el dacă se leapădă de Dumnezeul lui, de botez şi de cinul călugăresc".
       Întorcându-se popa către călugăr i-a zis: „Te lepezi de Dumnezeul tău, de botez şi de cinul călugăresc?" El s-a făgăduit că se leapădă şi îndată a văzut cum a ieşit din gura lui un porumbel şi a zburat la cer. S-a dus atunci popa la diavolul şi i-a spus: „Iată, s-a făgăduit!" Dracul însă i-a zis: „Nu-i da fata de soţie că Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la el, ci încă îi ajută." Venind iarăşi spurcatul de popă a zis călugărului: „Nu pot să ţi-o dau pe ea, că Dumnezeul tău este cu tine şi încă îţi ajută".
       Călugărul auzind unele ca acestea s-a umilit şi a zis întru sine: „O, ticălosul de mine, câte bunătăti am primit de la Dumnezeu şi m-am depărtat de Dânsul, de botez şi de călugărie, iar El tot mă ajută şi nu s-a depărtat de mine. Oare nu sunt dator eu să alerg tot la ajutorul Lui şi să nădăjduiesc la bunătatea Lui?" •
       Plecând în pustie, s-a dus la un duhovnic bătrân, povestindu-i toată întâmplarea. Duhovnicul l-a oprit în peşteră, spunându-i să postească trei săptămâni. În acest timp se ruga şi bătrânul duhovnic cu postire. După o săptămână l-a întrebat duhovnicul dacă a văzut ceva, iar el a răspuns: „Da, am văzut porumbelul sus la înăltirnea cerului în dreptul capului meu". Duhovnicul i-a spus: „Ia aminte şi te roagă fiule!"
       La a doua săptămână a văzut călugărul că porumbelul se apropie de capul lui, iar după a treia săptămână de post şi rugăciune, l-a văzut stând deasupra capului său. Întinzând mâna să-l prindă, porumbelul a intrat în gura lui. Auzind acestea duhovnicul a mulţunit lui Dumnezeu că a primit pocăinţa călugărului.
       Iată cât de milostiv este Dumnezeu cu noi şi cât de mult doreşte mântuirea noastră. Noi ne facem însă vinovaţi de întristarea, de stingerea şi neglijarea acestor daruri ale Duhului Sfânt. Atunci când adevărul ia locul minciunii, când împăcarea ia locul mâniei, când munca duhovnicească ia locul trândăviei, când cuvintele folositoare i-au locul vorbăriei goale şi inutile, atunci în pomul credinţei şi în ogorul vieţii noastre se ivesc şi cresc roadele Duhului Sfânt care sunt acestea: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor.
       Atunci Duhul Sfânt lucrează şi sculptează în noi adevăratul chip de om, aducându-ne la maturitate, la statura plinătăţii lui Hristos. De aceea strigă Apostolul Ioan mai departe zicând: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, încât să ne numim copii ai lui Dumnezeu, şi suntem." Cine-i dădea lui siguranţa aceasta? Nimeni altul decât Duhul de înfîere, Duhul de sfinţenie, cum zice însuşi Dumnezeu: „Fiţi sfinţi, că Eu sunt sfânt."
       Cuvântul acesta a ajuns pentru mulţi un cuvânt de râs, de plictiseală, de batjocură, un cuvânt caraghios şi învechit în lumea noastră creştină de asţăzi. De aceea zic unii: Ce atâta rugăciune? Ce atâta cântare religioasă? De ce atâta slujbă la biserică, că doar n-ai să te faci sfânt?! Dar tocmai acesta trebuie să fie idealul creştinismului adevărat — Sfinţenia.
       Sfinţenia lui Dumnezeu ne întinde cele două mâini ale sale, adică pe Fiul Său şi pe Sfântul Duh. Această sfinţenie este un fluviu de viaţă, care caută să rupă digurile şi să inunde lumea. Sfinţenia nu este opera noastră, nici meritul nostru, nici chiar rezultatul eforturilor sau idealului pe care noi ni l-am fixat. Cuvântul uimitor al Iui Iisus ne face să înţelegem că aşa este. „Despărţiţi de Mine — zice El — nu puteţi face nimic!"
       A fi sfânt înseamnă a fi prins de Fiul, atras de Dumnezeu şi legat de Duhul Sfânt. Aşa se stabileşte între om şi Dumnezeu un schimb, o comunicare de viaţă şi de sfinţenie. Sfinţenia de care vorbeşte Scriptura este ceva care face să crape mugurii, să se deschidă florile şi să se coacă fructele în ramura altoită.
       Când omul a regăsit pe Dumnezeu se leagă reciproc prin sfinţenie şi atunci plin de dragoste izbucneşte zicând: „Iubirea Ta mi-a rănit inima Dumnezeule şi ea nu-i poate suporta flăcările, dar mă avânt şi eu înainte, cântăndu-Ţi." De aceea şi trupul lui Hristos proslăvit nu a fost închis în cer, după ce a fost înviat din mormânt. Trupul Lui este încă prezent pe pământ şi acest trup este Biserica însufleţită de Duhul Sfănt. Acest duh al lui Hristos şi-a făcut locuinţa în noi în ziua botezului, curăţind şi sfinţind temeliile sufleteşti ale vieţii noastre.
       De atunci creştinul nu trebuie să se mai boteze pe nisipul înşelător al ambiţiilor omeneşti, al proiectelor sau al independenţei lui, căci din clipa botezului suntem sub Harul lui Dumnezeu. Iată de ce Harul Duhului Sfânt dezleagă limba apostolilor şi le inspiră cuvântul adevărului. Îi scapă de orbirea urii împotriva adevărului şi-i face să vadă cu ochi de porumbel, cum zice Sfântul Grigore de Nyssa, adică să vadă creştinul lumina adevărată, să iubească pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă, apoi cu iubire să slujească aproapelui ca lui însuşi.
       Dar noi facem o greşeală, căci aşteptăm cu braţele încrucişate şi zicem că Duhul suflă încotro vrea şi că nu stă în puterea nimănui să-l reţină. Ne lăsăm, prin urmare, în voia soartei şi aşteptăm să ne pice har fără să-l implorăm cu mâinile împreunate în rugăciune, aşa cum citim în Sfânta Scriptură că stăruiau apostolii în sfânta biserică. N-am citit şi noi niciodată că Tatăl va da Duhul Sfânt acelora care-L cer? N-am citit că biserica este un locaş al lui Dumnezeu? Deci cum să primim Duh Sfânt dacă nu ne îndeletnicim cu rugăciunea, cu meditarea Sfintelor Scripturi, mergerea la biserică şi primirea sfinţeniilor de la ea?!
       Iată de ce Sfântul Apostol Pavel zice mai departe: „Duceţi mai departe mântuirea voastră cu frică şi cutremur, căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi." Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne fixează programul sfinţirii noastre de fiecare zi pentru toată viaţa şi lupta pe care Domnul o aşteaptă de la noi este lupta cea bună a credinţei, a dragostei şi nădejdii. Atunci dragostea ne face să înţelegem orice suferinţă, să fim atenţi la nenorocirile aproapelui. compătimitori cu cei necăjiţi, să lucrăm ca nişte dregători de spărturi.
       Să ne facem ochi pentru cel orb, picior pentru şchiop, mână pentru cel ciung, ureche pentru cel surd, gură pentru cel mut. Să înlăturăin spinii şi mărăcinii din drumul aproapelui nostru, căci acesta este serviciul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi şi atunci merităm titlul de fii ai Tatălui ceresc, ai acelui Tată care face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni. Numai aşa vom putea să locuim şi noi pe pământ nou şi în ceruri noi, ieşite din mâna creatoare a lui Dumnezeu. Atunci orice barieră va fi ridicată, orice distantă înlăturată, atunci moartea însăşi va fi distrusă dimpreună cu agenţii ei: suferinţa, răul şi păcatul nostru.
       Atunci Duhul Sfânt ne va umple pe deplin, el va cuprinde şi trupul nostru şi va reînvia întreaga noastră persoană, îmbrăcând-o cu un trup de slava ca a lui Iisus Hristos. Duhul Sfânt va lăsa să treacă înainte Hristos să judece lumea, atunci va arde cu foc toate imperfecţiunile şi va nimici tot răul şi pe susţinătorii lui. Creştinii vor fi un singur şi splendid buchet de nuntă împărătească şi un imn de iubire veşnică ce va fi adus slavei lui Dumnezeu, Cel întreit sfânt, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, căci noi am fost readuşi la destinul nostru dintâi. Atunci Dumnezeu va fi totul în toţi şi noi vom cânta slavă, cinste şi închinăciune în veci de veci.

       Rugăciune
       O, Duhule Sfinte, Dumnezeule şi Mângâietorule, care Te-ai pogorât în chip de limbi de foc peste sfinţii apostoli în Duminica Rusaliilor, au ne lepăda pentru farădelegile noastre, nu te depărta de la noi Bunule dă-ne bucuria mântuirii şi cu Duh stăpânitor ne întăreşte că binecuvântat eşti în vecii vecilor.
Amin.