Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune în faţă câteva învăţături foarte folositoare pe care e bine să le adâncim cât mai mult în sufletul nostru. Domnul nostru Iisus Hristos, pentru mila Sa, ca un milostiv, blând şi mângâietor El Dumnezeu adevărat, se numeşte pe Sine Om şi ca un om cu slujitorii Săi petrece pe pământ.
       Slugile Lui suntem noi oamenii, de la cei mai mari până la cei mai mici. Talanţii Lui sunt tot binele şi cinstea ce o dă pe lumea aceasta oamenilor, toate darurile cele sufleteşti şi pământeşti: viaţa aceasta, mintea cu înţelepciunea ei, toate meseriile, toatele talentele, precum vocea, sănătatea, priceperea de a descoperi, de a lucra, de a chivernisi bine, precum şi toate bogăţiile pământeşti, adică aurul şi argintul, dobitoacele pământului, păsările şi peştii apelor. Toate câte le are omul, le-a împărţit, le-a dat milostivul Dumnezeu după puterea fiecăruia, ca Unul ce ştie puterile noastre. El, care este Creatorul cerului şi al pământului a ştiut ce face şi toate le-a făcut cu marea Sa înţelepciune.
       Când a dat unora mai mult şi altora mai puţin nu a însemnat că cel ce primit mai puţin a fost necinstit de Dumnezeu, căci tot acelaşi Stăpân a dat şi unuia şi altuia. Dar milostivul a ştiut cât poate să ducă unul şi altul şi mai ales ca oamenii în lumea aceasta să fie trebuincioşi unii altora, căci dacă ar fi fost toţi la fel, atunci n-ar mai fi trebuit să se ajute unul pe altul şi nici dragoste n-ar mai fi fost între oameni.
       Aşa spune Sfânta Evanghelie, că la ziua judecăţii va cere Dumnezeu socoteală slugilor Sale, ca să vadă cum a cheltuit fiecare darurile lui, dacă le-a împărţit şi altora sau numai el însuşi le-a folosit. Cei ce au luat cinci talanţi sunt patriarhii, arhiereii, preoţii şi diaconii, pentru că aceştia au cea mai mare răspundere de sufletele celorlalţi, ca unii ce trebuie să poarte grijă să înmulţească şi să aducă la Stăpânul Hristos toată lumea care nu-L cunoaşte şi nu este botezată în numele Sfintei Treimi.
       Cei ce au primit doi talanţi sunt stăpânitorii şi conducătorii ţărilor, mai marii oraşelor şi satelor care au mai mare cinste decât oamenii de rând şi au răspundere pentru treburile pământeşti. Iar alţii, cu o răspundere mai mică din lumea de rând, care stau sub ascultarea altora, au numai un talant. Dacă-l vor înmulţi, vor avea plată şi cinste mare de la Dumnezeu, ca şi cei cu cinci talanţi. Aceştia, dacă nu-i vor înmulţi, vor fi aruncaţi în muncile iadului.
       Aşa vor păţi şi slujitorii Bisericii ce nu vor învăţa poporul legea lui Hristos, ca să-i câştige pentru Împărăţia Lui. Aşa vor păţi dregătorii lumii, de nu vor face dreptate asupriţilor, năpăstuiţilor, nedreptăţiţilor, pârâţilor. Aşa vor păţi bogaţii, de nu vor ajuta pe săraci şi pe văduve, pe orfani şi pe neputincioşi. Aşa vor păţi înţelepţii de nu vor da sfat bun şi drept şi învăţătură sănătoasă spre folosul sufletelor şi al trupurilor. Aşa vor păţi şi cei ce au putere şi nu vor să sprijinească pe cei mici şi slabi. Aşa vor păţi meseriaşii care nu vor învăţa meseria lor şi pe alţii. Aşa vor pătimi în muncile iadului toţi acei care nu-şi pun în lucru talantul lor, darurile date de Dumnezeu, talentul lor, ca să fie de folos.
       După cum vedem şi în lumea aceasta, că cei mari plătesc celor mai mici după vrednicia lor, să ne păzim şi noi să nu fim slugi rele şi viclene Domnului nostru. Să nu cheltuim bunătatea Lui numai pentru trupul nostru, mâncând, bând şi alte cheltuieli rele făcând, ci să-l împărţim, cum zice Domnul şi să-l dăm neguţătorilor. Neguţătorii sunt bisericile, săracii şi lipsiţii care, dacă iau ajutor, încep să aducă laude lui Dumnezeu mulţumindu-i. Cel ce îngroapă talantul este cel ce se îngrijeşte numai de binele său. Aceştia sunt egoiştii cărora le place să stea comozi, lăfăindu-se şi chefuind şi cheltuind darurile lui Dumnezeu numai pentru ei şi familia lor. Aceştia sunt vicleni şi cu nedreptate caută să înghită munca altuia. Această lăcomie este pământul în care îngroapă sluga cea vicleană talantul Domnului său.
       După multă vreme, zice Sfânta Evanghelie, a venit Domnul slugilor acelora şi le-a cerut socoteală de cele ce au lucrat cu talanţii. Tot aşa va face şi Dumnezeu cu noi la judecată. Acum, Dumnezeu ne aşteaptă, ne rabdă greutăţile şi nădăjduieşte de la noi să ne întoarcem la pocăinţă până va veni El. Dar noi greşim, Sfinţia Sa tace ca şi cum n-ar şti. Noi nu ne oprim de păcate şi nu vrem să lucrăm pentru mântuirea sufletului nostru.
       Stăm în lenea aceasta sufletească şi trupească care este păcat de moarte. Vremea cea multă, în care a lipsit stăpânul din mijlocul slugilor este timpul de când s-a înălţat la cer cu trupul şi până la ziua judecăţii când va veni El. Atunci va veni cu mare slavă şi cu toţi sfinţii îngeri şi va începe judecata cu slugile Sale pentru talanţii pe care i-a dat fiecăruia. Cei ce au lucrat bine şi au făcut neguţătoria bună înmulţindu-i talanţii, fericiţi vor fi şi plată mare vor lua de la Stăpânul Hristos.
       Atunci se vor apropia fericitele suflete cele dintâi, care au lucrat cu multă râvnă pentru Împărăţia lui Iisus şi L-au slăvit pe El prin toate talentele pe care le-au avut şi care se văd până în zilele noastre. Căci într-adevăr, fraţi creştini, pentru nici un împărat sau cuceritor al lumii nu s-a lucrat mai mult şi nu s-a vorbit mai mult ca pentru Împăratul Slavei, Domnul nostru Iisus Hristos. El a fost proslăvit de înaintaşii noştri, strămoşii noştri creştini, prin arhitectură construind cele mai măreţe biserici de închinare Prea Sfântului Său nume. Numai în ţara noastră avem o mulţime, printre care cele cinci perle, numite astfel de străini, cele cinci mănăstiri din Moldova care au o valoare imensă.
       Deci, cei mai mari arhitecţi ai lumii, pentru Domnul au lucrat. Cei mai mari pictori ai lumii, pentru Domnul au lucrat. Cei mai mari sculptori, scriitori şi poeţi ai lumii, pentru Domnul au lucrat. Au scris, pe El L-au cântat, L-au adorat şi aşa şi-au înmulţit talanţii pentru binele suprem, mântuirea sufletului şi binele omenirii. Cine a vizitat marile muzee ale lumii a putut vedea cele mai valoroase lucrări de arhitectură, pictură, sculptură, care au fot puse în slujba Domnului Hristos.
       Toţi străinii, care ne vizitează ţara, vin cu dorinţa aceasta, de a vedea aceste monumente de artă religioasă, aşa cum dorim şi noi să vizităm Ierusalimul, oraşul lui Hristos, Muntele Athos cu toată bogăţia sfintelor moaşte ce se află acolo, în această ţărişoară a Maicii Domnului.
       În Grecia şi Italia şi în toate ţările de pe pământ se găsesc aşezăminte din primele veacuri, închinate Domnului Hristos Împăratul tuturor. Mai peste tot până acum nu era oraş sau comună să nu aibă ca cea mai înaltă instituţie şi cea mai frumoasă arhitectură Sfânta Biserică. În zilele noastre s-au clădit multe turnuri, căci este vremea, cum spune Domnul Hristos, a hărniciei fără El, a zidirii turnului Babel, căci lumea este apucată de frica pieirii trupeşti, nu sufleteşti. Însă cu sufletul înoată în potopul păcatelor, dorind salvarea trupului, nu a sufletului.
       Dacă cineva ar fi spus mai înainte unor copii, care nu ştiu ce înseamnă cutremur de pământ, că într-o zi pământul acesta atât de greu cu atâtea blocuri, cu munţii de pe el, cu pădurile, se va cutremura câteva secunde şi va răsturna multe, cred că cei mai mulţi copii n-ar fi crezut şi ar fi zis că li se spune o poveste. Dar iată că le-au văzut, le-au simţit şi s-au îngrozit, încât mulţi au rămas cu mare spaimă de atunci. Tot aşa mulţi nu cred despre existenţa lui Dumnezeu, despre puterea Lui cea mare, despre chinurile iadului ce aşteaptă pe păcătoşii care nu se întorc la calea cea dreaptă a credinţei, a Bisericii.
       În Sfânta Scriptură, Domnul Hristos vorbeşte despre cele nouă fericiri din care curge tot noianul frumuseţilor şi fericirii veşnice. Şi tot Sfânta Scriptură ne descoperă nouă feluri de chinuri din care izvorăsc celelalte nesfârşite suferinţe.
       Primul chin este arderea în foc, cum zice Domnul Hristos: "Duceţi-vă blestemaţilor, în focul cel veşnic!” Acest foc este cumplit, nu se aseamănă cu focul pământesc, este nematerial, nestins şi niciodată nu scade. Vaiul şi ţipetele sufletelor păcătoase care ard acolo sunt îngrozitoare. De mii de ori ar răbda pe pământ orice temniţă, foame, sete, decât cuptorul acela nestins. Să ne gândim numai la soarele care dogoreşte vara, când suntem bolnavi şi avem temperatură mare, cum ne mai întoarcem şi ne zvârcolim în toate părţile şi nu ne mai găsim locul în pat.
       A doua pedeapsă este gheaţa şi frigul. Dracii vor scoate pe păcătoşi din foc ca să-i arunce în tartar, unde este o baltă mare plină cu apă şi gheaţă. Aceasta este şi scrâşnirea dinţilor de care vorbeşte Sfânta Evanghelie. Acolo îşi aduc aminte păcătoşii de toţi aceia care i-au îndemnat la rele sau care i-au înşelat pe pământ ducându-i la păcate grele. Scrâşnesc cu dinţii împotriva lor şi de durere scot răcnete sfâşietoare.
       A treia pedeapsă este putoarea, împuţiciunea, un loc unde sunt toate împuţiciunile şi necurăţiile din lumea aceasta, de la atâtea trupuri, toată murdăria de pe faţa pământului. Tot acolo există şi mulţime de diavoli care măresc putoarea prin năduşeala lor. Aşa de mare împuţiciune este că, dacă ar veni cineva din osândiţii aceia pe pământ s-ar molipsi aerul şi ar muri lumea de mirosul acela.
       Într-o sfântă carte a bisericii se povesteşte că erau doi fraţi care aveau acelaşi duhovnic. Acesta le spunea mereu despre muncile iadului; unul din ei s-a făcut călugăr, iar celălalt a rămas în necredinţă şi trăia mereu în felurite păcate, distracţii şi plăceri lumeşti. După puţini ani, acesta din urmă s-a îmbolnăvit şi a murit. Călugărul se ruga mult lui Dumnezeu să-i arate unde se află sufletul fratelui său. Şi iată că într-o noapte, s-a arătat sufletul fratelui său zicându-i că se află în mari chinuri. Călugărul a întrebat zicând:
       "- Te rog, frate, spune-mi adevărul dacă în iad sunt aşa de înfricoşate chinurile cum zic cărţile noastre sau le-au scris numai aşa ca să ne înfricoşeze pe noi?
       - O, să ştii fratele meu, că de mii de ori sunt mai grele decât zic cărţile şi că nici o limbă omenească nu poate să povestească aceste chinuri!
       - Dar voi putea şi eu să simt cât de puţin ca să mă încredinţez de adevăr?
       - Da. Cu care simţ vrei să înţelegi?
       - Eu sunt prea fricos şi mă tem să nu mor, dacă văd cu ochii sau voi pipăi cu mâinile. Dar fă în aşa fel ca să miros cât de puţin”.
       Atunci fratele a scuturat haina cu care era îmbrăcat şi a ieşit atâta împuţiciune încât nu mai putea trăi ceilalţi călugări în mănăstirea aceea. Fugeau în toate părţile neliniştiţi şi până când nu s-au dus în alt loc unde şi-au făcut altă mănăstire, n-au putut să mai trăiască în locul acela, aşa de grozavă a fost împuţiciunea aceea.
       A patra muncă este cea a vederii, un loc unde sunt adunate toate duhurile schimonosite ale dracilor şi atât de înfricoşate şi urâte sunt, încât, dacă s-ar arăta unul aici pe pământ şi ar fi în faţa noastră o prăpastie mare sau un cuptor aprins, ne-am arunca acolo de frică.
       A cincia muncă este foamea cea cumplită şi setea nesăturată, cum zice la Apocalipsă: vor mânca limbile lor de foame şi nemăsurată durere şi vor flămânzi ca şi câinii. Vor dori o picătură de apă ca să-şi răcorească limba cea arsă de sete, dar nimeni nu le-o va da.
       A şasea pedeapsă este viermele cel neadormit. Toate păcatele pe care le-a săvârşit fiecare suflet cu dulceaţă pe pământ se vor transforma în viermi, vor trece prin faţa lui şi vor roade într-una sufletul lui chinuindu-l.
       A şaptea muncă este întunericul cel mai dinafară, legarea mâinilor şi a picioarelor, cum spune Sfânta Evanghelie de astăzi: "Legaţi-i mâinile şi picioarele, luaţi-l pe el şi-l aruncaţi în întunericul cel mai din afară”.
       A opta pedeapsă este deznădăjduirea şi mâhnirea cea veşnică pe care o au osândiţii fără vreo nădejde de a mai ieşi din acel loc jalnic. Acolo vor striga neîncetat, blestemând şi hulind ziua în care s-au născut.
       A noua muncă este tânguirea cea neîncetată, lacrimi nefolositoare. În acel loc de mare spaimă sunt şerpi, viermi şi demoni nemilostivi. Toţi aceşti ticăloşi osândiţi, fără nădejde de scăpare, strigă ziua şi noaptea zicând: "Mai bine era de mii de ori să fi murit când eram mic şi să nu mă fi născut pe faţa pământului, să fac păcate”.
       După cum pe pământ s-a înmulţit păcatul şi a apărut câte un păcat mai nou, aşa şi în iad s-a înfiinţat un loc de chin. Acum se fac unele păcate ce nu se făceau înainte de potopul lui Noe şi nici în Sodoma şi Gomora, cetăţile arse cu foc şi pucioasă de sus de la Dumnezeu. Dumnezeu a descoperit unor aleşi ai Lui şi alte locuri de chin pentru unele păcate mai noi.
       O sfântă a văzut în iad o femeie care făcuse şapte avorturi şi era închisă într-un fel de grotă bine ferecată, cu şapte draci la un loc, şapte şerpi care sugeau din ea şi şapte grămezi de carne din care o îndopau demonii mereu şi carnea aceea nu se mai termina, chinul fiindu-i veşnic. În alt loc, a văzut un cuvios părinte, într-un fel de arenă ca de circ, dar foarte murdară şi nămoloasă, o mulţime de suflete care aveau trup de om, iar capete de fiare sălbatice. Unele aveau cap de balaur, altele de tigru, altele de pisică, altele de câine, altele de porc şi de lup. Şi tare se mira acest părinte şi se îngrozea de cele ce vedea şi nu ştia ce păcate au făcut pe pământ aceste suflete.
       Dar povăţuitorul lui, care era un sfânt înger, i-a spus că aceia sunt cei care au mâncat carne de om.
       - Cum au mâncat carne de om? a întrebat cuviosul.

       
• Unii au vândut pe bani suflete nevinovate care au fost băgate la închisoare şi au murit din cauza lor, alţii au pârât şi au stat împotriva celor credincioşi, încât creştinii au suferit de pe urma pârâciunii lor. Alţii au fost mânioşi ca nişte tigri, au sfâşiat suflete nevinovate, chinuindu-le în multe feluri ca să trăiască de pe urma lor şi să le ia avutul.

       Altele, acelea cu capete de balaur sunt sufletele împăraţilor păgâni care au persecutat creştinii şi i-au dat morţii în diferite chinuri. Cei cu capete de lup sunt sufletele mai multor secte care au dus în rătăcire şi au sfâşiat turma lui Hristos. Să ştii că la ziua judecăţii, aceştia vor fi repartizaţi de Stăpânul Hristos în cele mai cumplite munci ale iadului. Ia aminte şi spune tuturor, că nu în zadar se vorbeşte în Sfânta Carte de chinurile ce aşteaptă pe trădătorii drepţilor creştini şi pe toţi păcătoşii ce-i apucă moartea nepregătiţi. În iad nu mai este pocăinţă. Numai cât trăieşte omul să aibă grijă să-şi îndrepte faptele şi să vină la Sfânta Biserică să-şi spovedească toate păcatele şi să trăiască mereu aproape de Cuvântul lui Dumnezeu.
       Şi aşa, fraţi creştini, spun sfintele cărţi, că în iad sunt fel de fel de munci şi chinuri şi locuri de osândă, jale şi tânguire. Noi să nu fim leneşi ca sluga cea vicleană din Evanghelia de astăzi care a îngropat talantul Stăpânului său! Numai unul a avut şi pe acela l-a îngropat. Să ne dăm silinţa să înmulţim zilnic osteneală după osteneală, fapte bune de tot felul, căci fiecare avem de la Dumnezeu câte un dar.
       Unul are darul îndemnării şi îndeamnă pe alţii la bine, să vină la biserică, să facă fapte bune. Altul are voce frumoasă, să-şi pună talentul acesta în slujba Domnului şi să cânte Creatorului în Biserica cea sfântă a Lui, nu creaturilor. Mulţi au voce şi cântă lumii tot felul de cântece, iar pentru Dumnezeu, când vin la Sfânta Biserică nu zic nici Doamne miluieşte!
       Deschideţi gura şi cântaţi, pentru că sfinţii din cer vin între noi şi cântă împreună cu noi! Sfinţiţi-vă limba cu cântece şi rugăciuni sfinte, căci cu limba noastră deschidem raiul şi tot cu limba, dacă nu vrem să ne rugăm şi să cântăm Domnului, deschidem iadul, căci limba se face prin cântec şi rugăciuni cheie a raiului, iar prin cântece lumeşti, glume proaste şi cuvinte de hulă împotriva credinţei şi a lui Dumnezeu, cheie pentru iad, aşa cum spune cântarea: "Evreii au ascuns Viaţa în mormânt, iar tâlharul cu limba a deschis raiul”.
       Nimeni să nu îndrăznească să vă oprească de la fapta aceasta bună de a-i cânta Domnului, pentru că, toţi cei ce se vor mântui, această treabă o vor avea în rai, să cânte cu îngerii neîncetate cântări de slavă lui Dumnezeu, de aceea este un păcat mare ca cineva să oprească pe alţii de a cânta Domnului.
       Aşa era odată o femeie care obişnuia să descurajeze pe tineri zicându-le să nu mai meargă la biserică să cânte, că acolo trebuie să cânte numai babele. Această femeie întorsese multe suflete din calea aceasta bună. Venind însă timpul să se căsătorească şi să aibă copii, a născut nouă copii muţi şi tare se întrista şi plângea că nici unul măcar nu-i spunea "MAMA”.
       Copii s-au făcu mari şi de la nici unul nu a putut auzi cuvântul mamă şi tată. Ea însă uitase păcatul făcut în tinereţe şi nemărturisit şi se întreba mereu de ce-o fi pedepsit-o Dumnezeu aşa de rău cu toţi copii muţi? Într-o noapte a avut un vis; un tânăr frumos îmbrăcat i-a spus: "Să ştii, femeie, că tu nouă suflete ai întors cu vorbele tale rele din calea bisericii unde mergeau să slăvească pe Dumnezeu. Le-ai întors la calea cea rea a demonilor şi s-au pierdut. Pocăieşte-te de păcatul acesta şi mai spune şi altora ca să nu-ţi pierzi şi fericirea raiului”.
       Aşa că fraţi creştini, să nu ne plecăm urechea la lumea aceasta care umblă în întuneric şi să nu ne lăsăm amăgiţi de şoaptele demonilor care umblă în întuneric. De aceea nu pot unii să vină la biserică să se roage, să cânte lui Dumnezeu, să facă fapte bune pentru că nu sunt curaţi la suflet şi nu fac parte din cei ce vor moşteni binele cel veşnic. Să adâncim bine în sufletele noastre toate cuvintele Domnului şi plini de hărnicie sufletească, ca nişte vrednici lucrători şi neguţători ai stăpânului, să lucrăm acum până nu vine ziua cea mare a judecăţii ca să ne plătească fiecăruia după lucrul nostru.
       Iar atunci fericiţi vom fi dacă am adus Stăpânului măcar un suflet în plus, nu să-l îngropăm şi pe al nostru cu noianul fărădelegilor. Căci de vom da Stăpânului suflete lămurite, convertite pe calea cea bună, ne va număra şi pe noi cu cei dintâi care au făcut mari isprăvi, adică cu sfinţii şi cu drepţii.

       Rugăciune
       Doamne Împărate al dreptăţii, Stăpâne Iisuse Hristoase, mai înainte de ziua venirii Tale, revarsă Harul Tău peste robii tăi şi învaţă-ne să nu fim leneşi pentru mântuirea noastră şi pentru binele aproapelui nostru.
       Dă-ne sârguinţă să iubim lucrarea Ta cea sfântă, dă-ne minte şi înţelepciune, ca să fim de folos fraţilor noştri, iar la venirea Ta să auzim şi noi glasul Tău cel dulce: "Bine, slugă bună şi credincioasă, intră în bucuria Domnului Tău!. Amin.